Poezie

           Satul meu

O, Doamne, cum mai zboară timpul,

Pe nevăzut, ca vântul prin copaci,

S-a dus copilăria, tot ca gândul,

Cu amintiri atât de dragi!

Ce triste-mi par atâtea acum

Ce fermecate îmi erau odată,

Că-n viaţă azi apuc pe un alt drum,

Că las în urma mea,  copilăria toată!

În liniştea apăsătoare a-ncăperii

Eu te visez, sătucul meu cel drag!

Cum m-aşteptau în toiul verii

Bunicii, să le calc în prag!

Cum m-alinta atunci bunica

Şi-mi pregătea ce sufletu-mi pofteşte,

Bunicul m-a-nvăţat atâtea

Din minunata sa poveste!

Nerăbdător eram să merg vara la fân,

Lângă păduri, sub soarele-arzător,

Ne odihneam la umbra unui prun,

Ma răcoream din unda de izvor!

Ce larmă mai era în preajma serii,

Când ne jucam cu lopta, la "teren",

Şi ne chemau în vale merii

Să îi golim de-auriu golden!

Când frunza se îngălbenea în duzi,

Când randunica-şi părăsea cuibul de vară,

Eu vă lăsam, cu ochii uzi,

Că trebuia să merg la şcoală.

Dar venea iarna, cu alai de sărbători,

Ne adunam cu toţi, familie-ntregită,

Îl aşteptam pe Moş Crăciun nerăbdători,

Trăiam o bucurie nesfârşită!

Cum ne chema la Paşti toaca pe toti,

Ne bucuram că Domnul a Înviat,

Ciocneam, copiii, ouă roşii,

Şi ne făleam cu câte-am câştigat!

Ce de copii stăteam seara pe bancă

Şi povesteam, şi fete, şi băieţi,

Mai ştii cât mă iubeai odată,

Frumoasa mea cu ochii verzi?

O, Doamne, câte amintiri de neuitat

Îmi zboară lin acum prin minte!

N-am să te uit, bătrâne sat,

Şi-am să revin mereu, cuminte!

Prof. Drd. Bogdan SECULICI, 2005