Istoric

Date privind monografia comunei Chesinţ

       Istoricul comunei Chesinţ

Vechime, originea denumirii comunei

Localitatea Chesinţ este situată la 5 km sud de râul Mureş, la 1 km sud de şoseaua Lipova-Timişoara şi la 12 km sud-vest de Lipova. Suprafaţa ocupată de această localitate este de 3266 ha. În partea de est a satului se află un şanţ mărginit de un dig care are direcţia nord est-sud vest lung de aproape 5 km. De-a lungul digului, din loc în loc, apar movile, cea mai înaltă fiind „Hunca”.  Din cele mai vechi timpuri digul a fost numit „Valul lui Traian”.

Chesinţul este un sat curat românesc, care există din secolul al XIV-lea, între anii 1332-1337 fiind trecut în registrele de zeciuială papale, sub denumirea de „Keszi”. Poseda 451 numere de casă şi 2227 locuitori, la începutul secolului XX .

            Din Evul mediu, într-o parte a hotarului satului, numit „Ocop”, se găsesc urme de ziduri, cărămidă, piatră, granit, care după tradiţia orală ar fi urmele unei cetăţi turceşti.

La fel, zidul bisericii dinspre nord provine  dintr-o magazie de cereale. În partea de hotar numită „Bogda bătrână”, se găsesc 3 peşteri din care două au o adâncime de 60 m. A treia care este mai boltită este străbătută de un pârâiaş cu apă continuă.  Populaţia crede că ar fi fost un loc de refugiu în timpul ocupaţiei turceşti.

            După tradiţia locală, satul ar fi fost aşezat pe vatra actuală încapând cu secolul al XVIII-lea. Autorităţile austriece au comasat-o pe locul actual în jurul anului 1735 cu ajutorul armatei spre a stârpi jafurile, banditismele şi a asigura circulaţia pe drumuri. Înainte de această dată, locuitorii erau aşezaţi în cătune împrăştiate în diferite părţi ale hotarului actual al satului. Aceste părţi de hotar şi astăzi poartă numele familiilor care formau acele cătune retrase în desimea pădurilor : Valea Bârzovenilor (fam. Berzovan), Valea Milicoţ (fam. Mili din sat), satul Bătrân, ocupat de familiile Blidăreşti, Stoeneşti. Pe acest loc, numit satul bătrân, s-a păstrat până la începutul secolului XX urmele unei bisericuţe de lemn. Pe văile „Maloselişte”, „Staloselişte”, „Iancubunar” au locuit în secolele XV-XVI familii de sârbi şi muntenegreni, care la comasare au fost aduşi la un loc cu românii pe vatra actuală a satului. Această populaţie sârbească a venit în aceste locuri din sudul Dunării, fugind din calea turcilor.

            În Evul Mediu, localitatea a aparţinut comitatului Arad. În însemnările papale de zeciuială din  anii 1332-1337, apare sub numele de „Keszi”.  În secolul al XV-lea, localitatea a aparţinut familiei nobiliare Parnadi Baki. În 1561 a fost atribuită capitlului din Cenad şi marelui proprietar de pământ  Vetesi Ianos. În timpul ocupaţiei turceşti, populaţia maghiară a pierit, locul ei fiind luat de populaţia românească, care  în secolul al XVIII-lea a schimbat numele localităţii  în Chesinţ, aşa cum este şi astăzi. Din anul 1912 şi până în 1919, a primit denumirea maghiară de „Lippakeszi”.

            În anii 1723-1725, pe harta contelui Mercy, este însemnată ca o localitate pustiită, dar pe harta din 1761 apare sub numele de „Geszint”, localitate din nou locuită de o populaţie de religie ortodoxă.  În anul 1782, Nevery  Elch şi Iosif o preiau, o cumpără de la erariu, dar neplătind-o , rămâne şi pe mai departe a statului.  În 1801 o cumpără de la stat Lovasz  Zsigmond  din Cotveniş, localitate de lângă Arad, de la acesta rămâne lui Imre, iar apoi  Amaliei, măritată cu Zelenski Laszlo. Apoi  e proprietatea baronesei Nopcsa Elak, născută contesa Zelenski Matilda.

           

            Unii bătrâni din sat susţin că o seamă de bărbaţi ar fi luat parte la revoluţia din 1848 din părţile Şiriei, luptând alături de răsculaţii maghiari

Clădirea actualei biserici ortodoxe române e ridicată în timpul ocupaţiei turceşti;  la început a servit altor scopuri, magazie de bucate, eventual depozit de muniţie, după cum aminteşte părintele Moţiu în monografia întocmită de domnia sa, dar românii i-au adăugat turnul, şi de atunci serveşte drept biserică. De sat aparţine şi pusta „Răchita”, care la început a fost proprietatea familiei Keszi, dar diacul Keszi Balasz a predat-o în anul 1471 capitlului de Cenad.

            Ocupaţia locuitorilor în timpul stăpânirii austriece era agricultura şi creşterea vitelor. În secolul al XVIII-lea, stăpânirea austriacă a colonizat în jurul Chesinţului localităţile de astăzi Zăbrani şi Neudorf.

            Originea etnică a locuitorilor din satul Chesinţ este românească şi slavonă. Până în anul 1871, în biserica din Chesinţ se făcea slujbă în limba slavonă. Din acest an, se constată după registrele bisericeşti că slujba se făcea în două limbi : română şi slavonă.

Astfel, în timpul învăţătorului Emeric Andreescu, tot a doua duminică slujba se ţinea în limba sârbă, ceea ce îi provoca mare amărăciune dascălului. Se spune că preotul zicea ecteniile în limba sârbă, iar Andreescu îi dădea răspunsul în limba română, ceea ce preotului nu îi convenea. Învăţătorul Andreescu pune Comitetul parohial la cale, agitându-l contra cărţilor scrise slavoneşte.

De la 4 aprilie 1871 slujba începe să se facă numai în limba română. Procesul verbal nr. 20 al comitetului parohial din data de mai sus  consemează că „din partea mai multor membri ai comitetului parohial se face propunerea ca toate cărţile sârbeşti bisericeşti care se află în biserică, cu care unii preoţi locali fac numai  abuzuri şi turburare în popor, să se pună în lada bisericească. Decisiune:  Comitetul parohial hotărăşte a  emite din sânul său o comisiune de 6 membri,  în persoanele : Constantin Muneran, învăţător, Todor Berzovan, Trăilă Nichi, George Cristi, Teodosiu  Groza şi George Hodoşan spre a strânge cărţile bisericeşti şi a le depune în lada bisericească.Cărţi sârbeşti toate rupte-de toate  8 dărăburi”.

            Altă urmă a folosirii limbii sârbe în biserica din Chesinţ a fost crucea de lemn cu inscripţie sârbească, ridicată în curtea bisericii,  pe care numai după lupte înverşunate între partidul românesc al lui  Hodoşanu şi între partidul sârbesc al lui Grecu-Mila Dabici-, s-a putut înlătura în anul 1870, după cum se poate constata de pe inscripţia crucii de piatră care s-a ridicat în locul celei de lemn. Autorul moral al acestei lupte şi reuşite este vrednicul învăţător Emeric Andreescu. În ceea ce priveşte crucea în cauză, se păstrează procesul-verbal nr. 28 din 6 decembrie 1869, cu următorul conţinut : „Deoarece Comitetul parohial vede că spre domolirea spiritelor iritate din cauza crucii puse cu forţa pe teritoriul bisericii locale, Consistoriul din Arad nu s-a încuviinţat a aduce o hotărâre. Decisiune : Comitetul parohial hotărăşte a se face în numele său una rugare către V. Consistoriu pentru scoaterea crucii neromâne şi ridicarea în locul aceleia a uneia române de piatră”.

 Pe locul numit „Sat bătrân” înainte de anul 1770 se afla o biserică veche de lemn.  Această biserică s-a dărâmat cu ocazia mutării satului pe vatra de astăzi înainte de 1779. A fost o singură biserică fără niciun fel de criptă sau alte obiecte. Curtea bisericii nu era împrejmuită. Aceste date sunt culese din tradiţia bătrânilor. Biserica actuală a fost zidită în jurul anului 1752. In anul 1929 mai exista un clopot turnat la anul 1735, care se pare ca a apartinut bisericii din lemn.

            Şcoala datează din anul 1820, fiind de la început o şcoală confesională cu 4 clase primare avea imobilul de la nr. 521, fiind o casă ţărănească.

            După anul 1900, hotarul comunei Chesinţ din punct de vedere al proprietăţii, jumătate aparţinea grofului Zelensky din satul Neudorf, un sfert aparţinea chiaburimii din comuna Zăbrani şi numai un sfert locuitorilor din comună.  Din lipsă de pământ, locuitorii comunei lucrau în dijmă pământurile grofului. Restul populaţiei lucra pe domeniile statului din Baraţca. Tineretul în cea mai mare parte era servitor la chiaburi din Zăbrani şi Neudorf. În anii 1908-1909 erau circa 140 de tineri angajaţi ca servitori la Zăbrani şi la Neudorf.

            În Primul Război Mondial cetăţenii apţi pentru serviciul militar  au luat parte la război circa 700 de persoane. Au luptat pe frontul din Apus la Piave, în Italia şi pe frontul de răsărit în Galiţia, fiind încorporaţi în armata austro-ungară. În acest război şi-au găsit moartea 97 de persoane din Chesinţ.

            Prin reforma agrară din 1921, groful Zelensky a fost obligat să cedeze pentru împroprietărirea locuitorilor din Chesinţ fără pământ 300 ha de calitatea cea mai puţin productivă, în apropierea pădurilor. Loturile de împroprietărire au fost de cel mult 1,5 ha. Ţărănimea săracă neavând mijloace de muncă, în scurt timp a pierdut acest pământ vânzându-l ţăranilor mijlocaşi. Chiaburimea din Zăbrani nu a cumpărat acest pământ, deoarece era de slabă calitate.

            În perioada interbelică, ţărănimea săracă  a decăzut şi mai mult, din cauza împrumuturilor făcute la bancă, pierzându-şi pământul, vândut băncilor.

            Majoritatea locuitorilor din Chesinţ capabili pentru serviciul militar au fost mobilizaţi în Al Doilea Război Mondial şi trimişi pe frontul de răsărit. În schimb, chiaburimea şi cei înstăriţi au fost mobilizaţi pe loc pentru a cultiva tutun, sfeclă de zahăr. După bătălia de la Stalingrad, prizonierii români în URSS au fost trecuţi în Divizia Tudor Vladimirescu, printre care au fost şi chesinţenii Giuri Gheorghe , Reli Vasile. Frontul a ajuns la Chesinţ pe 13 septembrie 1944, populaţia comunei fiind evacuată în pădurile din partea de est a localităţii. Au loc lupte în partea de sud-est a comunei, armata hortystă fiind înfrântă şi nevoită să se retragă spre vest.  Pe frontul de vest, soldaţii din Chesinţ au luptat pe fronturile din Ungaria şi Cehoslovacia, ajungând până în Munţii Tatra.

            Structura de clasă înainte de 23 august 1944 a ţăranilor din Chesinţ se prezenta astfel : erau în comună 10 chiaburi care aveau o suprafaţă de la 15 ha în sus, 4 tractoare, 5 cazane pentru ţuică şi o moară. Mai era un număr de 200 de  familii cu proprietate individuală între 4-8 ha,  200 de familii cu proprietate până la 2 ha şi încă 30 de familii care nu aveau niciun fel de proprietate.

            Prin reforma agrară din 1945 toate proprietăţile agricole ale grofului Zelensky  din satul Neudorf şi ale şvabilor din Zăbrani şi Neudorf care erau în hotarul Chesinţului, au fost expropriate. Au fost împroprietăriţi mai întâi ţăranii săraci şi apoi cei cu pământ puţin. Pentru buna desfăşurare a lucrărilor de împroprietărire a fost ales un comitet alcătuit din 7 membri, care au coordonat întreaga muncă de împroprietărire şi delimitare a loturilor.

            În anul 1952 s-a înfiinţat G. A. C.-ul „Nikos Belloianis” cu un număr de 36 de familii şi cu o suprafaţă de 164 ha. În anul 1956 GAC-ul avea un număr de 72 de familii şi o suprafaţă de 340 ha, rămânând în afara GAC-ului un număr de 462 de familii, care au intrat in C. A. P. cu întraga suprafaţă a hotarului în anul 1962. În anul 1956 a luat fiinţă întovărăşirea „Victoria”, cu un număr de 19 familii şi cu o suprafaţă de 100 ha.

Vegetaţia naturală. Agricultura

Până în anul 1948 Chesinţul a avut o pădure comunală cu o suprafaţă de 630 ha.

Dintre pomii fructiferi, cel mai răspîndit este prunul, care dă producţii mari. Piersicul este răspândit în văi, iar salcâmul pe versnţii văilor de eroziune. Livezile ocupă o suprafaţă de 232 ha, din care 86 ha pruni roşii pentru ţuică şi 146 ha plantaţii tinere de pomi fructiferi : 57 ha măr, 17 ha păr, 34 ha pruni altoiţi, 4 ha caişi, 28 ha piersici, 1 ha cireşi. Plantaţiile noi au fost sădite între anii 1962-1967. Prunii roşii pentru ţuică se găsesc in număr mare în următoarele locuri : Andras, Sovoş, Milicoţ, Mocrea,  Răchita., toate cele 86 ha fiind sădite între anii 1910-1940.

            La colectivizare au existat în hotarul satului 83 ha vii. Între anii 1964-1967 au fost sădite următoarele suprafeţe de vii nobile altoite : 17 ha în Răchita, 27 ha în Părăul Ţiganilor, 26 ha la Sovoş.

            În CAP erau înscrise în 1966,  550 de familii. Suprafţa agricolă a CAP 2756 ha, din care suprafţa arabilă 2029 ha, plantaţii de vii 70 ha, livezi de pomi fructiferi 156 ha, păşuni 370 ha, fâneţe 230 ha. Principalele culturi au fost : porumb 467 ha, cu o producţe medie de 2400 kg, grâu 800 ha, cu producţia medie 1700 kg, orz 100 ha, producţia medie 200 kg.

            Satul a fost electrificat în anul 1954, având în 1968 224 de aparate radio şi 35 televiozoare. Căminul cultural a fost clădit în anul 1948. În sat existau în anul 1968 un număr de 480 de fântâni, care alimentau populaţia  cu apă.

Populaţia

La recensământul din 15 martie 1966 Chesinţul avea 1577 locuitori, dintre care 753 bărbaţi şi 791 femei, toţi români. Între anii 1956-1966, s-au născut 171 de persoane, au murit 259. Între 1948-1968 au fost 319 căsătorii.  Durata medie de viaţă este de 70 de ani. Numărul mediu al copiilor pe familie : 2. Număr divorţuri între 1956-1966 : 15. Grădiniţa avea în 1968 30 de copii înscrişi, iar şcoala generală 5 săli de clasă, 9 cadre didactice şi 165 de copii.

Datini, obiceiuri, folclor, de înv. Teodor Blidar

Arhitectura şi arta populară

            Casele construite după mutarea satului pe vatra actuală sunt făcute din bârne de stejar încheiate în cruce la colţuri şi întărite cu cuie de lemn. Ca formă, se compuneau din 2-3 camere cu un coridor deschis în faţă. Cameraq din faţă era destinată pentru păstrarea hainelor mai bune, covoarelor, pernelor. Cea din mijloc era o tindă care în majoritatea cazurilor avea un coş deschis pentru afumarea cărnii de porc. Camera dinspre grădină era cea de locuit, bucătărie. De la sfârşitul sec. XIX au început să se construiască case destul de mari, cu 5-6 camere, mari şi spaţioase, cu ferestre mari, din cărămidă. Gardurile de la stradă erau realizate din stobori de lemn îngropate unele lângă altele.

Arta populară se vede în covoarele frumoase , care prezintă 3 faze : cele mai vechi, din combinaţii de culori, ţesute sau împodobite cu andreaua în secolul al XIX-lea; în prima jumătate a secolului XX covoarele au modele din pătrăţele multicolore bine distincte.

            Portul local nu a avut un caracter naţional, ci a fost influenţat de portul unguresc de Crişuri şi la femei de cel şvăbesc din Banat. Mai apropiat de portul strămoşesc a fost portul bărbaţilor format din căciuli negre, şube albe fără alte ornamente, pantaloni groşi din lână, cioareci, ţesuţi în casă, pieptare care se făceau în satele vecine. Interesante au fost opincile pe care şi le confecţionau singuri. La femei portul a fost naţional numai prin iile cusute ch motive variate, cusături făcute cu mătase în partea superioară, urmînd mai jos o dantelă lată şi tivită cu colţuri împletiţi din bumbac. Ca material, s-a folosit pânza de cânepă pe urzeală de bumbac, iar la sărbători numai pânză de bumbac ţesută în casă sau cumpărată. Fetele purtau pe cap partă, în spate laibere cu partă, rochii de mătase, fiind înfăşate cu 4-5 rochii albe pe dedesubt ca în portul vechi şvăbesc. Ceva mai deosebite şi în acelaşi timp frumpoase au fost pieptarele şi cojoacele cu oglinzi pe care nu le puteau avea decât cei înstăriţi. Îmbrăcămintea femeilor se deosebea de cea a fetelor numai prin cununa pe care o purtau pe cap şi prin voal. Costumul de mătase cât mai scump era o condiţie la căsătorie pe care mirele trebuia să îl cumpere la mireasă.

            Petrecerile populare în acest sat s-au făcut în toate duminicele, având un tineret numeros de circa 200 de băieţi şi fete plus cei căsătoriţi. Se mai făceau petreceri la clăci, care se terminau cu o masă bogată, cântec şi voie bună. Ele se organizau la torsul lânii sau al cânepei, şi în alte cazuri.

            Nunţile mari începeau duminica pe la ora 9. Nuntaşii se adunau la casa mirilor. Nuntaşii mirelui cu muzică plecau să ia naşii, apoi cu tot alaiul se duceau la casa miresei. Aici la intrare se purtau o serie de discuţii glumeţe. I se prezentau mirelui femei de diferite vârste care de care mai urâte şi mai bătrâne. După ce acestea erau refuzate, apărea în fine şi mireasa. Urma o horă de o jumătate de oră, apoi convoiul pleca la biserică pentru cununia religioasă. La plecare, fiecare din familia miresei lua ce putea : o farfurie, o găină, cu care strigau şi cântau pe drum. Cântece specifice nu s-au păstrat. Masa de prânz se servea pe la orele 3-4 după masa şi se compunea din supe cu tăiţei, sarmale, tocană, friptură cu sos de roşii, plăcintă şi prăjituri. Jocul continua până la cină, pe la orele 8-9 seara, în funcţie de anotimp. Oricine intra în casă trebui să fie sărutat de mireasă, care stătea în uşă, în schimbul unor bani. În timpul nopţii, pe lângă masă se făcea jocul miresei, când fiecare nuntaş o juca pe mireasă atâta timp cât cineva din familia jucătorului plătea în bani mărunţi. La semnalul naşului, care bătea des cu lingura într-un castron, se făcea strigatul cinstelor, de către  doi bărbaţi buni de gură care ridiculizau diferite aspecte ale familiei care dăduse cadoul spre dimineaţă, mireasa îşi schimba portul în femeie căsătorită. În cap i se punea o măramă scumpă. Când mireasa ajungea la casa mirelui se urca pe o masă semăna grâu peste toţi nuntaşii şi răsturna un ciubăr cu apă care stătea pe masă. Apoi mirele o lua jos şi o punea lângă masă, apoi mireasa mergea în casă pe un covor întins sau pe o pânză albă întinsă pe jos.

Datini şi obiceiuri

            În ajun de Crăciun copiii merg cu colinda şi la 1 ianuarie cu Anul Nou. La cei 40 de sfinţi  la 9 martie se aprind focuri dimineaţa în grădină iar copiii care aprind focurile bat cu băţul în pământ şi strigă „Ieşi caldule, bagă-te frigule”. Alte obiceiuri în prima săptămână din postul Paştelui , toate zilele sunt sărbătorite cu excepţia zilelor de lui  : marţea tunului, miercurea strâmbă, joia trăznetului, vinerea –ziua lui Sântoader, vin caii lui Sântoader şi te calcă. La Sfântul Nicolae, copiii sunt bucuroşi că pot mânca grâu fiert îndulcit cu zahăr sau cu miere. La sâmbăta morţilor se fac cotoroage care se dau de pomană, de fapt neamurile le schimbă între ele , căci dacă dau farfuria cu răcituri atâta primesc înapoi, plus gogoşi calzi. La sărbătorile mari se dau colaci, ouă, slănină de pomană şi câteva prăjituri. Dar cele mai multe obiceiuri sunt legate de moartea omului. Mortul este îmbrăcat cu hainele cele mai bune, chiar dacă nu a avut, i se cumpără. După ce moare, se îmbăiază şi se înfierează, ca să nu se facă strigoi. Se înfig după urechi în cap nişte ace înroţite în foc. În picioare trebuie neapărat să aibă colţuni, nişte ciorapi albi largi cusuţi din pânză. Toţi initaţii la înmormântare care petrec mortul primesc un batic sau un prosop. După înmormântare, urmează pomenile, o adevărată pacoste pe capul românului, care l-au sărăcit de- a lungul veacurilor. Enumerăm ordinea pomenilor: pomana mare la înmormântare, jumătate din bărbaţi mai primesc să ducă acasă un colac, plus măramă şi şervetul pentru munca depusă-au fost la groapă şi au dus mortul-, care au dus prapuri din biserică. 3 seri de-a rândul este pomana copiilor. Noroc că la pomană mare se pregătesc sarmale cu varză de post şi fasole. Cei mai înstăriţi fac mâncare din carne. Pomana de 9 zile; pomana de 6 săptămâni, când se face şi parastas la biserică; pomana de jumătate de an şi pomana de un an, tot mare. Discuţie în legătură cu pomenile între un bătrân, moş Gică, şi preotul Ilie Moţ. Moşul întreabă pe preot : părinte, câţi colaci ai mâncat de la mine? Preotul râde, dar nu îi răspunde, răspunde însă moş Gică : să-ţi spun eu, 156 de colaci mari. Reiese că a făcut 78 de pomeni căci la noi la preoţi se dau întotdeauna doi colaci dintre cei mai mari. Într-adevăr, lui moş Gică i-au murit o mulţime de copii, socrii, vreo câteva neveste, air moşul a trăit în mizerie, dar le-a făcut toate pomenile ca să nu fie de ruşinea satului. La toate aceste pomeni se consumă multă ţuică şi vin. Şi pentru a fi şi mai mare cheltuiala pe familie, la pomana de 6 săptămâni toate hainele mortului frumos spălate şi călcate se pun într-un coş şi se duc să se sfinţească la biserică.  Dacă cumva răposatul nu a avut pieptar, bocanci buni şi alte piese vestimentare, se cumpără noi pentru pomană. De multe ori cei bătrâni care se gândesc la moarte umblă prost îmbrăcaţi ca să aibă ce da de pomană urmaşilor. Toate aceste obiceiuri amintite şi dăunătoare, preoţii nu le-au desfiinţat, fiindcă mai întâi profitau ei de ele.

            La naştere, era obiceiul ca neamurile să se ducă la lehuză cu pogacea., o turtă proaspătă nedospită pe care să o mănânce cu diferite feluri de mâncare.

Toma Firică, 24 februarie 1968