Făcutul răchiei la căzan, toamna, e un vechi,
foarte îndrăgit și mult așteptat
eveniment de săteni, la Chesinț, la fel ca în toate satele din Banat. Pentru că
țuica sau răchia de prune, cum i se zice la noi, e un produs aproape nelipsit
de pe masa bănățanului, la toate evenimentele importante din viață (botez,
nuntă, înmormântare, masa de duminică sau din sărbători) sau la orice ocazie
care se ivește, dar care, ca orice
produs autentic și de calitate, trebuie musai consumată cu măsură! Numai cine
n-a trăit niciodată la sat nu știe însă că drumul de la pruna de pe creangă la uiaga
plină cu răchie, îngălbenită cu lemn de
dud și numai bună de pus pe masă când
vin goșcii, e unul lung și nu lipsit de efort. Dar merită, și orice răchiaș
știe asta, chiar dacă, se zice, cei care beau răchia adună cele mai puține
prune!
Totul
începe cu adunatul prunelor, activitate nu baș plăcută, dar nici prea grea, la care
participă, obligatoriu, toți membrii familiei, de la cel mai mic la cel mai
bătrân! Trebuie spus că fiecare familie din sat are pruni : la drum, în fața casei, în grădină și în
capătul grădinii, iar câțiva, mai gospodari, au și livezi, în hotarul satului,
așa cum era pe vremuri, înainte de război, când livezile de pruni, dar nu
numai, erau foarte numeroase la Chesinț.
Oamenii au mare grijă de pruni : îi văruie
înainte de Paști, pun propte la crengi să nu se rupă când rodul e prea
mult, cum a fost anul acesta, iar când vine ploaia, vara, și duruie afară,
aprind lumina rămasă din noaptea de Înviere,
ca nu cumva să bată piatra, că strică prunele, și-i mare păcat! Și uite-așa, de
la sfârșitul lui iulie, altădată mai devreme, uneori mai târziu un pic,
dimineața când răsare soarele, pe răcoare, toată lumea adună la prune! Nicicând
nu ai să vezi pe ulițele satului atâta lume ieșită la drum ca în diminețile de
vară, iar sătenii adună cu mare grijă fiecare prunuță
picată, pentru că, se zice, din fiecare va ieși un păhăruț de răchie! Se adună
numai prunele care pică din pom, singure sau scuturate foarte ușor doar, niciodată nu se culeg direct din
pom și nu se bate prunul. Asta pentru
că pruna care se pune în cadă sau în bădanie trebuie să fie înlila la culoare,
nicidecum rozie sau, doamne ferește, parțial vierzuie, pentru că altfel, dacă
nu bagi țucur în borhot, răchia o sa fie acră!
În căzi sau în
bădănii, făcute din lemn, păstrate cu mare grijă, în șopru sau în șură, la
scuceală, și pregătite din vreme, prunele stau câteva săptămâni, până fierb așa
cum trebuie și prin deasupra o pojghiță suficient de groasă. Și uite așa, după
mare trudă și așteptare, prunele transformate în borhot, ajung în sfârșit la căzan, locul unde se “fabrică
“ răchia! De la
sfârșitul lui august, când începe sezonul de făcut țuica, și până târziu,
aproape de luna decembrie, căzanul de răchie e “inima” satului. Aici se află și
se dezbat cele mai proaspete știri, se spun cele mai frumoase povești, se ține
cel mai fain givan. Niciodată cartofii copți
și clisa friptă, în jarul de la căzan, alături de un păhăruț de țuică
nouă, nu vor fi la fel de gustoase! Și cum căzanul e deschis non-stop, tot
timpul vei găsi lume adunată acolo dacă te plictisești acasă și pe cineva care
te va îmbia să guști din producția de anul acesta, așteptând, bineînțeles, o
vorbă de laudă barem!
La căzan
se ajunge numai cu programare, la fel ca la doctor, pe baza estimării
aproximative a numărului de cazane pe care crezi ca le vei face.
Însă cum ce-i aproximativ nu
poate fii altminteri, aproape niciodată nu vei intra la rând la ora trecută în
caietul cazangiului, ci va trebui să mai aștepți un pic după cel de dinaintea
ta. Dar, cum toți se cunosc și fiecare îi curios să guște din răchia celuilalt,
nimeni nu se supără din cauza asta!
Odată acțiunea demarată, fiecare are ceva de
făcut : doi cară băgicurile cu borhot din cadă și le bagă în căzan, altul cară
lemne din cocie sau din remorcă și pune
pe foc, altul învârte la manivelă, de obicei cu schimbul, și tot așa. Odată ce
începe să curgă răchia de țavă, emoția e mare de tot ; fiecare ia lingura pregătită special pentru
gustatul răchiei, își dă cu părerea și
laudă licoarea atât de râvnită, și
repetă gestul de mai multe ori, după cât e de sătos, dar cel care hotărăște cât
de tare va fii răchia, când trebuie întreruptă și câtă votcă va face, e gazda
prunelor. La Chesinț, răchia se face, de obicei, la 37-40 de grade, rareori mai
tare. Puțini sunt cei care aleg să o întoarcă și să facă pălincă, cei veniți
din Ardeal mai mult. Cazangiul are rolul cel mai important, fără el nimic nu se
mișcă la căzan : el spune câte lemne trebuie puse pe foc, când trebuie să te
apuci să învârți la manivelă și când să te oprești, când se sparge cazanul, se
bagă apă în el și se dă drumul la chisăliță să curgă afară, în groapa special
amenajată pentru asta. Tot el va grădăli țuica, până când gazda va hotărî că e
destul de tare și trebuie oprită, restul fiind votca, bună de pus ca și
compresă când ai vreo zdrobeală.
Plata la căzan se face, de obicei, în natură, adică gazda îi dă
cazangiului o cotă parte din fiecare cazan făcut, după o înțelegere prealabilă
si cunoscută de cel care vine să facă țuica, sau plătește o taxă pentru fiecare
cazan pe care l-a făcut.
Odată terminată acțiunea, țuica se pune cu mare grijă în butoaie de lemn
sau în damigene, să nu se verse nicio picătură pe jos, că-i mare păcat, și
oamenii pleacă mulțumiți către casă, pe una sau mai multe cărări câteodată,
după cât de mult au gustat cu lingura să vadă dacă-i bună sau nu răchia, dar
bucuroși că iarna care bate la ușă nu va mai fii, în felul acesta, așa de rece
și de mohorâtă, ca în anii când îngheață
floarea la pruni.
Anul acesta s-au făcut multe prune la Chesinț, parcă mai multe ca
niciodată, și se va face, desigur, multă
răchie, spre bucuria multora! Sezonul e
abia la început, se va întinde aproape sigur până spre începutul iernii, și după o vară
fierbinte la adunat de prune, gospodarii așteaptă cu nerăbdare să guște prima
picătură ce va curge pe teava cazanului, desigur, din producția proprie!
prof. drd. Bogdan Seculici
Bonus
Domnule Bogdan Seculici,va admir si va felicit pentru toata activitatea D-v. Este o surpriza si o bucurie acest articol.
RăspundețiȘtergereRecunosc cazanul nou din Chesint si pe prietenii mei Nuta si Ion Grozi (a lu' Cobatz), oameni de nadejde, harnici si intelepti gospodari ai satului..
Sotul meu, Aurel Martin Bologa, originar din Chesint, a iubit si respectat acest sat.
Multe din obiceiurile, evenimentele, intamplarile, vesele sau triste, ale satului imi sunt cunoscute. Multi ani, vreo patruzeci, am petrecut, vara de vara printre chesinteni.
Ma bucur ca ati rasarit dintre ei. V-am descoperit si pe facebook.
Continuati ceea ce ati inceput, atat de frumos, in cariera D-v !
Dumnezeu v-a daruit cu har, continuati sa scrieti !
Va doresc multe realizari frumoase, D-le Profesor !
Cu multa consideratie, Dorina Martin.
D-le Profesor tare de tot articolu' !!!
RăspundețiȘtergereDa' cand facem proba practica? ;-)