Apa, la fel ca aerul, este indispensabilă
vieții pe pământ. Într-o perioadă în care omenirea se confruntă tot mai acut cu
lipsa apei potabile, vă propunem un articol despre felul în care oamenii își
procurau și își procură apa de băut, în satul Chesinț. Fără a avea pretenția
unei tratări exhaustive, acest articol, început la Crăciunul lui 2013 și
finalizat abia la Paștele anului 2014, se vrea o scurtă incursiune în viața,
aflată la asfințit, a fântânilor de lemn din satul Chesinț. Poate că, într-o
bună zi, îi va fi de folos cuiva, care va dori să scrie un articol științific
pe această temă...
Se știe azi, că din toate timpurile, așezările
omenești au apărut în apropierea unei surse de apă. Așa s-a întâmplat și la
Chesinț, o așezare cu o existență multimilenară (desigur, nu sub acest nume),
unde, din câte știm până acum, primele fântâni au fost săpate în cătunele sub
forma cărora a existat satul până la sistematizarea din secolul al XVIII-lea,
din timpul Habsburgilor. Astfel, probabil cea mai veche fântână, care se
păstrează până în zilele noastre, este cea de la Milicoț ( acolo unde a trăit
în vechime, potrivit tradiției, familia
Mili din Chesinț). Interesant este că această fântână nu este zidită cu
cărămidă, ci cu piatră, fapt care confirmă, încă o dată, vechimea ei.
O altă fântână foarte veche, datând probabil
din vremea turcilor, a fost cea de la Iancu-Bunar, astăzi astupată, dar din
care, în unele primăveri mai ploioase, încă mai curge apă. Tot veche trebuie să
fie și fântâna de pe deal, din apropierea Crucii lui Stoia, din locul numit
Satul Bătrân, acolo unde, înainte de secolul al XVIII-lea, a fost biserica și
vechea vatră principală a satului. Foarte probabil, aceste fântâni erau cu
smârc sau cu cumpănă, acesta fiind cel mai vechi și mai ușor de realizat tip de
fântână din lemn. Astăzi, nu se mai păstrează în Chesinț nicio fântână
originală de acest tip. Fântânile construite în hotar au fost numeroase la
Chesinț, știut fiind faptul că agricultura se practica în trecut exclusiv cu
caii sau cu boii. Epoca lor a început să apună după mecanizarea agriculturii,
în perioada comunistă, și chiar daca destule au supraviețuit până astăzi, ele
nu mai sunt curățate, ba mai mult, în multe cazuri a fost sustrasă cărămida,
bucată cu bucată, atât cât s-a putut ajunge...
Pe
vatra localității actuale, stabilită, cum am spus, în secolul al XVIII-lea de
austrieci, locuitorii și-au făcut fântâni, aproape fiecare, în fața casei de
obicei. Trebuie menționat faptul că, până pe la 1900, casele nu erau scoase la
drum, ci între casă și uliță, era o bucată de câțiva metri pătrați, după care
era gardul, din lemn, care despărțea ocolul de drumul mare. În acest loc se
contruiau, în foarte multe cazuri (dar nu obligatoriu) fântânile. Era o alegere
înțeleaptă, pentru că fântâna nu putea fi construită, din motive lesne de
înțeles, în apropierea grajdului, și apoi era bine și pentru vecini, dacă
veneau să ia apă mai bună de băut ca a lor, să nu deranjeze gazda. După anul
1900, toate casele s-au construit la drum, fără gard și plaț în față, iar
proprietarii caselor vechi, pentru a fi în pas cu noile tendințe, majoritatea
și-au dărâmat gardul din fața casei. Acesta este motivul pentru care nici
astăzi nu toate casele sunt la linie, și tot așa, multe fântâni au ajuns la
stradă. Unii le-au astupat, pentru a construi altele în curte, alții le-au
lăsat la locul lor și pe mai departe. Cu toate acestea, au fost fântâni săpate
încă de la început în afara curților, așa cum este fântâna de la biserică,
fântâna de la Cicerea de pe Ulița Mare, fântâna de la Muguruț, de pe ulicioara
care leagă Ulița Mare de Ulița Verde (se spune că în trecut la fântâna aceasta
se făceau noaptea vrăji și descântece!), fântâna din față de la Toantă sau
fântâna lui Moș Bâlă de pe Cotul Americanilor.
Ceva
mai târziu, au început să se construiască în Chesinț și fântâni cu partea de la
suprafață circulară, asemănătoare turnurilor. Desigur că pragul și ghizdul
acestora nu mai erau din lemn, ci din cărămidă, dar ca estetică, ele sunt mai
frumoase.
După aducerea caselor la drum și după Primul
Război Mondial, fântânile au început să se contruiască mai în interiorul
ocolului, în apropierea bucătăriei, de obicei. Tot de acum a început, treptat
dar ireversibil, tranformarea vechilor fântâni de lemn. Primele elemente înlocuite au fost pragul și ghizdul fântânii, de la scânduri din lemn, la
cărămidă și ciment, mult mai rezistente și mai ușor de întreținut, apoi și
celelalte părți, ajungându-se ca în anii de glorie ai socialismului, partea de
la suprafață a fântânii să se realizeze exclusiv din beton și tablă, având o
formă care nu mare are cu nimic de a face cu cea originală. Fântânile din lemn
au început să dispară din Chesinț în același timp cu porțile din lemn. Nu
întâmplător, cele vreo 5 fântâni autentice se păstrează în case vechi, care au
și acum porțile de lemn autentice. Desigur ca majoritatea locuitorilor au vrut
să fie în pas cu vremurile și în plus exista și teama de a nu fii băgiucuriți de
vecini și de sat... Când am început să ne documentăm pentru acest articol, mai existau
cu totul în jur de 15 fântâni din lemn, cu mici transformări (în special pragul
și ghizdul, din cărămidă sau beton), cu tot cu cele considerate exclusiv
originale. Unii oameni erau încântați că dețin asemenea piese deosebite, alții,
dimpotrivă, afirmau că așteaptă doar să se încălzească vremea pentru a le
demonta... Altele, pur și simplu, erau extrem de degradate, astfel că la ora la
care apare acest articol este posibil ca numărul lor să fi scăzut deja...
Indiferent de planurile de viitor în privința fântânii din curte, oamenii au
fost extrem de amabili și ne-au lăsat să facem poze! Le mulțumim, aici, pentru
acest lucru!
După al Doilea
Război Mondial, aproape că nu s-au mai săpat manual fântâni în Chesinț. De
altfel, această frumoasă și deloc ușoară meserie, de constructor de fântâni,
probabil că a dispărut din România. S-a preferat săparea de fântâni, tot
circulare, cu ajutorul unor sfredele speciale, care aveau un diametru sub 50 cm
și erau pavate cu oale din beton, prefabricate. Astăzi, nimeni nu mai sapă
fântâni, nici în Chesinț, și nici în România. Este mult mai ușor să forezi
puțuri și să tragi apoi apa cu pompa. De altfel, după Revoluție, s-a săpat,
după știința noastră, o singură fântână la Chesinț, în grădină la Totolan. Este
o fântână de foarte mică adâncime, folosită exclusiv pentru irigatul grădinii,
dar, paradoxal, este singura cu cumpănă
din tot satul, deși e cea mai nouă!
O fântână cu totul
inedită, veche, în mare parte de lemn, dar și cu apă bună, este la Crețu, pe
Ulița Mare, la capătul satului. Ineditul ei constă în faptul că se află într-o
încăpere, amenajată rustic, cu icoane pe pereți, la care să spui o rugăciune, o
laviță pe care să te odihnești o clipă și chiar o oglindă, în care să-ți
aranjezi părul! O alta fantana inedita este cea de pe Cotul Americanilor, de la Lica lu' Baba, care are doua roti, doua mosoare. Probabil ca in trecut au mai existat astfel de fantani in Chesint, dar la ora actuala, este singura care se mai pastreaza sub aceasta forma.
Se spune, la
Chesinț, că e mare păcat să astupi o fântână. Ani de zile, copil fiind, m-a
urmărit imaginea unui anume localnic, al cărui nume nu-l mai rețin, despre care
povesteau bătrânii că a astupat o fântână, iar apoi, ca pedeapsă divină, i-a
apărut o gaură imensă în grumaz, care nu s-a mai închis, prin care se scurgea
afară toată apa pe care încerca să o bea pentru a-și potoli setea. Cu toate
acestea, pe Ulița Mare, de la biserică spre capătul de către Lipova, pe o
distanță de nici 50 de m, se cunosc nu
mai puțin de trei fântâni astupate : la Munea, din motive necunoscute, la
Țăreanu, unde s-ar fi înecat o bătrână încercând să scoată apă, dar și la
Tudurescu, iarăși din motive pe care nu le știm. O vorbă, folosită mai mult în
trecut pentru a-i împiedica pe copii să se apropie de fântâni, era aceea de a
nu se uita în fântână, pentru că îi trage neamțul înăuntru!
Pânza freatică nu
este dispusă uniform la Chesinț : astfel, în Ulița Verde, nivelul apei în
fântâni este cel mai ridicat, cel mai scăzut fiind în centrul satului, acolo
unde, în curtea Căminului Cultural, fântâna seacă adesea. Deși mai toți
localnicii au fântâni în curte, în puține locuri apa este bună de
băut. Astfel, pe Ulița Mare, cea mai bună apă, cel puțin în partea de la nord
de biserică (înspre Lipova), spun sătenii că este cea de la Crețu, care, în
plus, este și cea mai bună pentru fiert păsula (fasolea)! Zilnic, și de mai
multe ori pe zi, de la distanțe mari, lumea cară apa miraculoasă din acea
fântână. Alte fântâni cu apă bună, tot pe Ulița Mare, sunt la Munea ( la Moș
Andri) sau la Amvrocu. Nu cu mult timp în urmă, apă bună era și la Duță sau la
Diba. Interesant este faptul ca nicio casă din partea de către vale a Uliței
Mari nu are fântână cu apă bună! Și, cu toate că la o analiză specializată a
apei, în nicio fântână nu s-a găsit apă perfect potabilă, nimeni nu s-a
îmolnăvit la Chesinț din cauza apei...sau cel puțin așa se crede!
Încheiem aici
excursul nostru în lumea, pe cale de dispariție, a fântânilor de lemn din
Chesinț, cu gândul amar că fotografiile pe care le postăm aici sunt și vor fi probabil, în multe cazuri,
unica dovadă că astfel de bijuterii arhitectonice tradiționale românești au
existat și la Chesinț. Sperăm, totuși, că măcar o parte dintre actualii proprietari
vor realiza ce bogății posedă, le vor proteja și chiar le vor restaura!
Un Paște fericit
tuturor celor care vizitează site-ul nostru!
Reportaj realizat de: Bogdan Seculici , Gabriel Nistor și Bruno Müller
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu