Fântânile Chesințului

Apa, la fel ca aerul, este indispensabilă vieții pe pământ. Într-o perioadă în care omenirea se confruntă tot mai acut cu lipsa apei potabile, vă propunem un articol despre felul în care oamenii își procurau și își procură apa de băut, în satul Chesinț. Fără a avea pretenția unei tratări exhaustive, acest articol, început la Crăciunul lui 2013 și finalizat abia la Paștele anului 2014, se vrea o scurtă incursiune în viața, aflată la asfințit, a fântânilor de lemn din satul Chesinț. Poate că, într-o bună zi, îi va fi de folos cuiva, care va dori să scrie un articol științific pe această temă...
 

Se știe azi, că din toate timpurile, așezările omenești au apărut în apropierea unei surse de apă. Așa s-a întâmplat și la Chesinț, o așezare cu o existență multimilenară (desigur, nu sub acest nume), unde, din câte știm până acum, primele fântâni au fost săpate în cătunele sub forma cărora a existat satul până la sistematizarea din secolul al XVIII-lea, din timpul Habsburgilor. Astfel, probabil cea mai veche fântână, care se păstrează până în zilele noastre, este cea de la Milicoț ( acolo unde a trăit în vechime,  potrivit tradiției, familia Mili din Chesinț). Interesant este că această fântână nu este zidită cu cărămidă, ci cu piatră, fapt care confirmă, încă o dată,  vechimea ei.

O altă fântână foarte veche, datând probabil din vremea turcilor, a fost cea de la Iancu-Bunar, astăzi astupată, dar din care, în unele primăveri mai ploioase, încă mai curge apă. Tot veche trebuie să fie și fântâna de pe deal, din apropierea Crucii lui Stoia, din locul numit Satul Bătrân, acolo unde, înainte de secolul al XVIII-lea, a fost biserica și vechea vatră principală a satului. Foarte probabil, aceste fântâni erau cu smârc sau cu cumpănă, acesta fiind cel mai vechi și mai ușor de realizat tip de fântână din lemn. Astăzi, nu se mai păstrează în Chesinț nicio fântână originală de acest tip. Fântânile construite în hotar au fost numeroase la Chesinț, știut fiind faptul că agricultura se practica în trecut exclusiv cu caii sau cu boii. Epoca lor a început să apună după mecanizarea agriculturii, în perioada comunistă, și chiar daca destule au supraviețuit până astăzi, ele nu mai sunt curățate, ba mai mult, în multe cazuri a fost sustrasă cărămida, bucată cu bucată, atât cât s-a putut ajunge...
 

            Pe vatra localității actuale, stabilită, cum am spus, în secolul al XVIII-lea de austrieci, locuitorii și-au făcut fântâni, aproape fiecare, în fața casei de obicei. Trebuie menționat faptul că, până pe la 1900, casele nu erau scoase la drum, ci între casă și uliță, era o bucată de câțiva metri pătrați, după care era gardul, din lemn, care despărțea ocolul de drumul mare. În acest loc se contruiau, în foarte multe cazuri (dar nu obligatoriu) fântânile. Era o alegere înțeleaptă, pentru că fântâna nu putea fi construită, din motive lesne de înțeles, în apropierea grajdului, și apoi era bine și pentru vecini, dacă veneau să ia apă mai bună de băut ca a lor, să nu deranjeze gazda. După anul 1900, toate casele s-au construit la drum, fără gard și plaț în față, iar proprietarii caselor vechi, pentru a fi în pas cu noile tendințe, majoritatea și-au dărâmat gardul din fața casei. Acesta este motivul pentru care nici astăzi nu toate casele sunt la linie, și tot așa, multe fântâni au ajuns la stradă. Unii le-au astupat, pentru a construi altele în curte, alții le-au lăsat la locul lor și pe mai departe. Cu toate acestea, au fost fântâni săpate încă de la început în afara curților, așa cum este fântâna de la biserică, fântâna de la Cicerea de pe Ulița Mare, fântâna de la Muguruț, de pe ulicioara care leagă Ulița Mare de Ulița Verde (se spune că în trecut la fântâna aceasta se făceau noaptea vrăji și descântece!), fântâna din față de la Toantă sau fântâna lui Moș Bâlă de pe Cotul Americanilor.
 

 

 Tipul clasic de fântână din Chesinț era, la suprafață, în întregime din lemn, compus din prag de scânduri, apoi un ghizd, tot din scânduri, de formă patrată, cu patru stâlpi la fiecare colț al ghizdului, mosor de lemn pe care se învârtea lanțul cu găleata (care era la început tot din lemn, dogită doar  la fel ca si butoaiele), apa fiind scoasă cu o roată mare, tot din lemn, asemănătoare roților de lemn de la căruțe. Fântâna era acoperită cu un acoperiș în două ape, realizat din șindrilă și acoperit, pentru protecție, și cu tablă. Pe acoperișul fântânii se punea uneori câte un element decorativ : o cruce, roza vânturilor etc, iar sub streașină se obișnuia să se scrie și anul în care s-a construit respectiva fântână. În unele cazuri, pentru a proteja apa de mizerie sau de căderea în fântâna a unor animale, în  spațiul gol dintre stâlpi, ghizd și acoperiș , se realiza un soi de grătar, tot din lemn, din lațuri bătute vertical, orizontal, oblic sau în cruce. Fântâna propriu-zisă avea o formă circulară, cu diametrul de aproximativ 2 m și o adâncime ce nu depășea 25 m. Pereții fântânii se realizau în cele mai multe cazuri din cărămidă și foarte rar din piatră de munte.

 

  Acesta este cel mai vechi tip de fântână din Chesințul actual. Din păcate, numărul unor astfel de fântâni, păstrate exclusiv în forma originală, este mai mic decât degetele de la o mână... Probabil cea mai veche și cu siguranță păstrată în forma originală, este fântâna din curte de la Toșa (Lazăr Dabici). Aici se găsește de altfel, cea mai veche și mai autentică locuință din Chesinț, construită în anul 1892. A aparținut unei  vestite familii chesințene, de origine sârbă, care a dat satului primari, preoți, dascăli, ai cărei descendenți, printre care și autorii acestui articol, sunt răspândiți astăzi în lumea larga. Poate că ar merita ca întreg complexul să fie achiziționat de Primăria Zăbrani și transformat în muzeu. Din păcate, dată fiind vechimea, starea fântânii de sub bătrânul păr este destul de precară. Și tot din păcate, foarte probabil, nimeni nu o va mai restaura, dat fiind faptul că ultimul proprietar al casei, Todor Dabici, ne-a părăsit în această primăvară, la venerabila vârstă de 89 de ani...

 

            Ceva mai târziu, au început să se construiască în Chesinț și fântâni cu partea de la suprafață circulară, asemănătoare turnurilor. Desigur că pragul și ghizdul acestora nu mai erau din lemn, ci din cărămidă, dar ca estetică, ele sunt mai frumoase.

 După aducerea caselor la drum și după Primul Război Mondial, fântânile au început să se contruiască mai în interiorul ocolului, în apropierea bucătăriei, de obicei. Tot de acum a început, treptat dar ireversibil, tranformarea vechilor fântâni de lemn. Primele  elemente înlocuite au fost pragul și  ghizdul fântânii, de la scânduri din lemn, la cărămidă și ciment, mult mai rezistente și mai ușor de întreținut, apoi și celelalte părți, ajungându-se ca în anii de glorie ai socialismului, partea de la suprafață a fântânii să se realizeze exclusiv din beton și tablă, având o formă care nu mare are cu nimic de a face cu cea originală. Fântânile din lemn au început să dispară din Chesinț în același timp cu porțile din lemn. Nu întâmplător, cele vreo 5 fântâni autentice se păstrează în case vechi, care au și acum porțile de lemn autentice. Desigur ca majoritatea locuitorilor au vrut să fie în pas cu vremurile și în plus exista și teama de a nu fii băgiucuriți de vecini și de sat... Când am început să ne documentăm pentru acest articol, mai existau cu totul în jur de 15 fântâni din lemn, cu mici transformări (în special pragul și ghizdul, din cărămidă sau beton), cu tot cu cele considerate exclusiv originale. Unii oameni erau încântați că dețin asemenea piese deosebite, alții, dimpotrivă, afirmau că așteaptă doar să se încălzească vremea pentru a le demonta... Altele, pur și simplu, erau extrem de degradate, astfel că la ora la care apare acest articol este posibil ca numărul lor să fi scăzut deja... Indiferent de planurile de viitor în privința fântânii din curte, oamenii au fost extrem de amabili și ne-au lăsat să facem poze! Le mulțumim, aici, pentru acest lucru!
 

După al Doilea Război Mondial, aproape că nu s-au mai săpat manual fântâni în Chesinț. De altfel, această frumoasă și deloc ușoară meserie, de constructor de fântâni, probabil că a dispărut din România. S-a preferat săparea de fântâni, tot circulare, cu ajutorul unor sfredele speciale, care aveau un diametru sub 50 cm și erau pavate cu oale din beton, prefabricate. Astăzi, nimeni nu mai sapă fântâni, nici în Chesinț, și nici în România. Este mult mai ușor să forezi puțuri și să tragi apoi apa cu pompa. De altfel, după Revoluție, s-a săpat, după știința noastră, o singură fântână la Chesinț, în grădină la Totolan. Este o fântână de foarte mică adâncime, folosită exclusiv pentru irigatul grădinii, dar, paradoxal, este singura  cu cumpănă din tot satul, deși e cea mai nouă!
 

O fântână cu totul inedită, veche, în mare parte de lemn, dar și cu apă bună, este la Crețu, pe Ulița Mare, la capătul satului. Ineditul ei constă în faptul că se află într-o încăpere, amenajată rustic, cu icoane pe pereți, la care să spui o rugăciune, o laviță pe care să te odihnești o clipă și chiar o oglindă, în care să-ți aranjezi părul! O alta fantana inedita este cea de pe Cotul Americanilor, de la Lica lu' Baba, care are doua roti, doua mosoare. Probabil ca in trecut au mai existat astfel de fantani in Chesint, dar la ora actuala, este singura care se mai pastreaza sub aceasta forma.

 

Se spune, la Chesinț, că e mare păcat să astupi o fântână. Ani de zile, copil fiind, m-a urmărit imaginea unui anume localnic, al cărui nume nu-l mai rețin, despre care povesteau bătrânii că a astupat o fântână, iar apoi, ca pedeapsă divină, i-a apărut o gaură imensă în grumaz, care nu s-a mai închis, prin care se scurgea afară toată apa pe care încerca să o bea pentru a-și potoli setea. Cu toate acestea, pe Ulița Mare, de la biserică spre capătul de către Lipova, pe o distanță de nici  50 de m, se cunosc nu mai puțin de trei fântâni astupate : la Munea, din motive necunoscute, la Țăreanu, unde s-ar fi înecat o bătrână încercând să scoată apă, dar și la Tudurescu, iarăși din motive pe care nu le știm. O vorbă, folosită mai mult în trecut pentru a-i împiedica pe copii să se apropie de fântâni, era aceea de a nu se uita în fântână, pentru că îi trage neamțul înăuntru!
 

Pânza freatică nu este dispusă uniform la Chesinț : astfel, în Ulița Verde, nivelul apei în fântâni este cel mai ridicat, cel mai scăzut fiind în centrul satului, acolo unde, în curtea Căminului Cultural, fântâna seacă adesea. Deși mai toți localnicii au fântâni în curte, în puține locuri apa este bună de băut. Astfel, pe Ulița Mare, cea mai bună apă, cel puțin în partea de la nord de biserică (înspre Lipova), spun sătenii că este cea de la Crețu, care, în plus, este și cea mai bună pentru fiert păsula (fasolea)! Zilnic, și de mai multe ori pe zi, de la distanțe mari, lumea cară apa miraculoasă din acea fântână. Alte fântâni cu apă bună, tot pe Ulița Mare, sunt la Munea ( la Moș Andri) sau la Amvrocu. Nu cu mult timp în urmă, apă bună era și la Duță sau la Diba. Interesant este faptul ca nicio casă din partea de către vale a Uliței Mari nu are fântână cu apă bună! Și, cu toate că la o analiză specializată a apei, în nicio fântână nu s-a găsit apă perfect potabilă, nimeni nu s-a îmolnăvit la Chesinț din cauza apei...sau cel puțin așa se crede!
 

Încheiem aici excursul nostru în lumea, pe cale de dispariție, a fântânilor de lemn din Chesinț, cu gândul amar că fotografiile pe care le postăm aici  sunt și vor fi probabil, în multe cazuri, unica dovadă că astfel de bijuterii arhitectonice tradiționale românești au existat și la Chesinț. Sperăm, totuși, că măcar o parte dintre actualii proprietari vor realiza ce bogății posedă, le vor proteja și chiar le vor restaura!

Un Paște fericit tuturor celor care vizitează site-ul nostru!

Reportaj realizat de: Bogdan Seculici , Gabriel Nistor și Bruno Müller